Vino-nseninare aurită!
A morții
cea mai dulce și mai tainică plăcere!
– Mi-am străbătut prea repede cărarea?
Abia acum, când pasu-a ostenit,
privirea ta m-ajunge,
m-ajunge fericirea ta.
În jur doar joc de valuri.
Ce-a fost odată greu
s-a stins în negura uitării,
stă fără rost acuma luntrea mea.
Furtuni, plecări
– cum te dezveți de ele!
Dorinți și nădejdi au pierit,
ușoare zac suflet și mare.
A șaptea sihăstrie!
Nicicând nu mi-am simțit
atât de-aproape dulcea pază,
atât de caldă-a soarelui privire.
– E stinsă gheața piscurilor mele?
Pește ușor, argintiu,
plutește astăzi luntrea mea.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra vieții și apropierii de moarte, cu un sentiment de regret amestecat cu acceptare și liniște. Naratorul contemplă trecutul, furtunile depășite și găsește o dulce pază în prezent, plutind ușor spre final.