Grea, perdeaua de-ntuneric de pe Soare se săltă,
și de-ndată Aurora-n lume somnul risipi,
și cei doi ardeau de dorul lor nebun de a-și spăla
ochii-n sîngele rușinii. Merseră cu pas trufaș,
și spre corturi se-ndreptară, corturile lui Iradj.
Șahul îi văzu din chioșcu-i, și-naintea lor ieși
inima lui iubitoare. Ei intrară-n cort cu el,
și de-ndată-l încolțiră c-o mulțime de-ntrebări.
Tur îi zise: „Când mai tânăr decât noi ești tu, de ce
ți-ai pus diadem pe creştet? Bine-i în Iran să stai
sus pe tronu-mpărăției, când eu gata-s de-a pica
rob la poarta turkomană? Vârstnicul tău frate, vai!
se mâhnește-n Soare-Apune surghiunit, iar tu, fălos,
ți-i coroana-n naltul frunții și sub talpă strângi comori!
Iată ce-mpărțeală strâmbă ne-a făcut cel însetat
de-asuprire; doar spre tine, cel mai fraged dintre fii,
fața și-a întors moșneagul.” Când Iradj îi auzi
spusele lui Tur, răspunse glăsuind în graiu-i sfânt:
„O, stăpân flărnând de faimă! Dacă-n inimă dorești
să te simți ferice, cată clipa dulcelui răgaz.
Nu mai vreau de-acum coroana de pe fruntea-atâtor șahi,
nu vreau tron, nu vreau putere, nu vreau faimă și nici oști,
nu mai vreau eu nici Iranul, nici Apus, nici Răsărit,
și nici larga față-a lumii! O domnie de-o sfârși-n
dezbinări va fi o cinste, biata, vrednică de plâns!
Chiar când însăși nalta boltă-a cerului îți va purta
șeaua, la sfîrșitul vieții vei avea drept așternut
doar atât: o cărămidă. Dacă-n tron, peste Iran,
șah am fost, mă lepăd astăzi de coroană și de tron,
și vă dărui diademuri și peceți împărătești;
dar nu-mi mai cătați pricină. N-am venit să vă izbesc,
nici cu brațe de războinici, și nu vreau eu inima
nimănui să se-ntristeze. Nu cer lumea-a stăpâni,
dacă asta vă mâhnește, nici când nu ne-om mai vedea.
Sunt deprins cu umilința, legea-mi spune să fiu om”.
Tur, aceste vorbe sfinte, le-ascultă precum un surd.
Nu luă nimic aminte, duhul împăciuitor
al lui Iradj nu-i plăcuse. De pe scaunu-i sări
mânios, drept în picioare, mai la fiece cuvânt.
El lăsă deodată locul unde mai întâi șezu,
prinse-n mână greu-i scaun de-aur și-l izbi în cap
pe Iradj, stăpânul Iumii, care-i mai ceru-n genunchi
îndurare pentru viață: „Teamă n-ai de Cel-de-Sus,
milă n-ai de-al tău părinte? Asta e voința ta?
Nu mă omorî, căci Domnul la sfârșit te va sili
doar prin cazne să răscumperi sângele ce mi-l vărsași!
Nu te face ucigașu-mi: de-astăzi nu vei mai vedea
nici o urmă din ființa-mi. Te înduplecă puţin,
și-ai să poți aceste două lucruri să le-mpaci acum:
că tu ai primit viața, și că altuia i-o iei!
Nu fă rău la o furnică ce târăște-un bob de grâu;
are-n trupu-i o viăță dulce, singurul ei bun.
Mulțumi-mă-voi din lume cu cel mai umil ungher,
unde câștiga-voi pâinea-mi doar prin truda-acestor mâini.
De ce te-ai încins tu grabnic pentru-al fratelui omor?
De ce vrei să-i arzi tu pieptul celui tată-mbătrânit?
Ai râvnit la stăpânirea lumii, iat-o stăpânești;
nu vărsa frătescul sânge, nu te răscula păgân
împotriva Celui care-i Șahinșah pe Univers!”
Ascultând aceste vorbe, mijlociul n-a răspuns;
pieptu-i plin era de fiere, capu-i plin era de vânt.
Trase un jungher din cizmă, și-l umplu de sus în jos
pe Iradj c-un val de sânge, spintecând întregu-i piept,
pieptul tînărului frate cu pumnalu-i de oțel
arzător precum otrava. Sânge-i curse de pe chip,
din obraji ca trandafirii și-al pământului stăpân
tânăr încetă din viață Ticălosul despărți
cu jungheru-i căpățâna-ncoronată — de-acest trup
falnic cum îi elefantul, și-astfel totul se sfârși..
Oh, tu, lume tu, ce-n brațe l-ai fost ridicat la sân,
milă n-ai avut de viața-i! Nu știu cărui om îi ești
binevoitoare-n taină, însă trebuie deplâns
cel născut din sânul faptei tale. — Omule hain
aiurând de uluire, și cu pieptul plin de chin,
crunt înfricoșat de lume și turbat ca ăști doi șahi
din dorința răzbunării — ia învăț de la doi răi!
Tur umplu cu dulci balsamuri țeasta bunului Iradj;
o trimise „la moșneagul cel împărțitor de lumi”,
însoțind-o de-aste spuse: „Iată capul ăstui ţânc,
care moșteni coroana șahilor din șahi străbuni!
Dă-i acum din nou coroana sau așează-ți-l pe tron!
Ăstfel prăbușitu-ți-s-a keianidul tău copac
ce-și zvârlea departe umbra!” Ticăloșii amândoi
se-nturnară spre Rum, unul, iar celaltul spre Kitai.
Sensul versurilor
Piesa relatează uciderea lui Iradj de către frații săi, Tur și Salm, din invidie și dorința de putere. Iradj se oferă să renunțe la tron pentru a evita vărsarea de sânge, dar este ucis cu brutalitate, simbolizând tragedia și consecințele distructive ale ambiției nemăsurate.