Firdousi – XV93 Goștasb Rostam Îl Ucise pe Șeghad și Muri

Când Rostam, rănit de moarte, își deschise ochii mari
și văzu schimonosită fața-a prințului Șeghad,
presimți că viclenia ticăloasă-a ăstor gropi
născocite-s de mișelul de Șeghad, vrăjmașul său!
Izbucni „O, om bicisnic, cu nenorocoasă stea,
fapta-ți va preface țara fericită-ntr-un deșert!
Va să te căiești de-omoru-mi, și de ale lui urmări,
va să tremuri, alb de spaimă, și bătrân n-ai să ajungi!”
Mârșavul Șeghad răspunse: „Rotitorul cer făcu
direptate și cu tine; pentru ce, amar de vremi,
ai vărsat atâta sânge în Iran, și-ai nimicit
și izbit întreaga lume? Dar sfârșitu-aproape ți-i
și va să te stingi de mâna crâncenului Ahriman!”
Din deșert, în clipa-aceea, -ajunse șahul din Kabul
în cel loc de vînătoare, și-l văzu pe Tahamtan
plin de răni adânci pe trupul său de falnic elefant,
răni, văzu, neoblojite, și îi zise: „O, Rostam,
căpetenie-de-oaste, oare, ce ți s-a-ntâmplat
în ăst loc ce hărăzit e pentru vânătoare doar?
Vreau să plec, acum, în grabă să-ți aduc lecuitori,
lacrime vărsând de sânge pentru chinul tău amar;
cred că rănile cumplite se vor vindeca deplin
și în lacrime de sânge-obrajii nu-i voi mai scălda.”
Tahamtan răspunse-acestea: „O, tu, omule viclean
si din josnică sămânță! Vremea de lecuitori
dusă este pentru mine, dar la moartea-mi nu vărsa
lacrimile-ți mari de sânge. Oricât vom trăi de mult,
vom sfârși murind: rotirea cerului atinge tot
ce-are viață-n lumea asta. N-am eu slavă mai presus
decât Geamșid, bunăoară, care-a fost de Peiverasp
retezat cu fierăstrăul, nici decât un Fereidun,
sau Kei Kobad, șahinșahii cei născuți din falnic neam;
și când l-a ajuns sorocul pe viteazul Siavuș,
Gherui Zere, grumazul, i-l tăie cu-al său jungher.
Toți au fost șahi în Iranul nostru, și în bătălii
fost-au mai viteji ca leii, dar s-au dus demult și noi,
noi rămaserăm cu zile și-astăzi noi suntem pe drum
precum leii-aceia groaznici! Faramurz, feciorul meu,
el, a ochilor lumină, va veni și îi vei da
grea socoată pentru moartea-mi!”
Către josnicul Șeghad
se întoarse-apăi zicându-i: „Pentru că am fost atins
de nenorocirea asta dă-mi din taşcă arcul meu
și-mplinește-mi astă rugă. Arcul încordează-mi-l
și mi-l pune dinainte și-o pereche de săgeți,
căci nu trebuie ca leul, când târcoale după prăzi
va dădea, vrun rău să-mi facă: arcul m-ar sluji atunci.
Dacă pot să scap cu bine și nesfâșiat de viu
de un leu, atunci veni-va vremea să mă culc în colb.”
Șeghad merse, de la spate, trase arc și-l încordă
și-l întinse doar o dată să-l încerce, și, voios
de a fratelui său moarte-apropiată, l-așeză
surâzând drept înaintea lui Tahamtan. El pe loc
prinse arcul cu putere, dar se răsuci gemînd
de a rănilor durere. De săgețile-i, Șeghad
se temu fugind să-și facă pavăză dintr-un copac.
Un platan găsi în faţă încărcat de-amar de ani;
scorburos pe dinăuntru, dar pe-afară înfrunzit,
și Șeghad, cu josnic suflet se ascunse după trunchi.
Rostam îl văzu și brațul și-l săltă, și-așa rănit,
săgeata care și copac și pe Șeghad
îi cusu îndeolaltă, și aceasta îi umplu
inima de bucurie bravului ce duhu-și da.
Șeghad scoase doar un răcnet când de moarte fu rănit,
dar viteazul pentru chinuri nu-i lăsă prea mult răgaz.
Tahamtan la urmă zise: „Domnului îi mulțumesc
fiindcă-o viață căutat-am adevărul să-l cunosc,
și mi-a dăruit putere însumi eu să mă răzbun
pe-acest vânzător, nainte de-a muri și ‘cât aici
viața-mi pâlpâie pe buze și cât încă n-au trecut
două nopți peste această răzbunare!” Zise-astfel,
pe când duhu-i lăsă trupul și-adunarea revărsă
lacrimi de durere-amară. Zevare la fel sfârși-n
altă groapă, și sfârșiră-nsoțitorii mari și mici.
Cronica Șahilor