Abia șoptește unda
În ceasul vesperal.
Își oglindește luna
De toamnă chipul pal.
Și-atât e de adâncă
Tăcerea, că aud
Cum lotusul suspină
Pe-adâncul lac din sud.
Și parcă îmi șoptește
Cu glasul stins, mereu,
De-adânca lui tristețe
Să mă-ntristez și eu.
Sensul versurilor
Piesa descrie o scenă melancolică de toamnă, unde liniștea naturii aduce tristețe și reflecție. Vorbitorul se simte invitat să împărtășească tristețea profundă a naturii.
