Mai trecem câteodată, purtați de-același gând,
prin curtea unde sarcofage de bazalt
în șiruri stau, distanță nobilă păstrând,
subt nalbe, de la unul pân’ la celălalt.
Când nu e nimeni să ne vadă, ne oprim.
Adânc prin lespede ochim. S-a spart cândva
să-ngăduie un jaf, căci oseminte nu-s,
nici aurii inele în încăperea grea.
Un ochi de ploaie, apă clară, a rămas
să strângă cerul pe-un asemenea temei.
Prin basoreliefuri, dibuind, ghicim
un drum spre iad, melancolia unor zei.
Crud fabulând, închipuirea ți-o încerc:
un sarcofag antic, vezi tu, e mult mai plin
de tâlcuri, de istorie, când e deșert.
În gol s-arată un adaos de destin.
Au fost aduse sarcofagele aci
dintr-un străvechi oraș, ce azi e subt pământ.
Cresc porumbiști acum, pe unde for a fost
și se topește cânepa în jgheabul strâmt.
Făgașe ai găsi de roți pe caldarâm,
dacă tărâmul l-ai săpa și-ai scormoni.
Opaițul de lut ars s-a spart, și pulberea
a înroșit ogorul vechii-mpărății.
Noroade au trecut și glii s-au răsturnat.
Cenușa a-mpietrit pe vetrele pustii.
Și drumuri au murit subt iarbă, pe subt strat.
Trecutu-i lung. C-un capăt se ivește-aci.
Venirăm, iată, printre lespezi. Ș-adăstăm.
Și am pleca. Dar mai rămânem să privim.
Țâșnește peste curte grabnic un lăstun.
Apoi tăcere-i iar. Nici noi nu mai grăim.
Nimic nu mișcă-n aer. Nici pleoapele.
Dar bate soarele în piatră, din înalt.
Plăcut, tulburător e astfel să te pierzi
prin moarte, când respiră caldă din bazalt.
Și-i dureros în marea trecere să te
aprinzi visând. Mai tare însă arzi în schimb.
Iubirea prinde adâncimi, așa cum e
umbratic joc, relief pe-un sarcofag în timp.
Sensul versurilor
Piesa explorează ideea de a găsi sens și profunzime în vestigiile trecutului. Sarcofagele goale devin simboluri ale istoriei și destinului, iar contemplarea lor aduce o înțelegere mai profundă a iubirii și a efemerității vieții.