Gonit de crucile sădite pe cărări,
Pan s-ascunse într-o peșteră.
Razele fără de-astâmpăr se-mbulzeau
și se-mpingeau cu coatele s-ajungă pân’ la el.
Tovarăși nu avea,
dar un păianjen singurel.
Iscoditor, micuțul își țesuse mreajă de mătase
în urechea lui.
Și Pan, din fire bun,
prindea țânțari celui din urmă prieten
ce-i rămase.
Treceau în goană toamne cu căderi de stele.
Odată zeul își cioplea
un fluier din nuia de soc.
Piticul dobitoc
se plimbă pe mână.
Și-n scăpărări de putregai,
Pan descoperi mirat
că prietenul avea pe spate-o cruce.
Bătrânul zeu încremeni fără de grai
în noaptea cu căderi de stele
și tresări îndurerat,
păianjenul s-a-ncreștinat.
A treia zi și-a-nchis coșciugul ochilor de foc.
Era acoperit cu promoroacă și-amurgul
cobora din sunetul de toacă.
Neisprăvit rămase fluierul de soc.
Sensul versurilor
Piesa descrie dezamăgirea unui zeu (Pan) când descoperă că singurul său prieten, un păianjen, s-a creștinat. Această descoperire îl lasă pe zeu singur și îndurerat, simbolizând pierderea credinței și a legăturii cu natura.