(În metru safic).
Dreapta, ziua Cumpenei ne surprinde
printre roze: în cimitirul unde
câteodată dragostea însorește
albele pietre. Calm se-ndrumă spre cumpănire totul.
Zi și noapte trag înjugate vremii,
amândouă cu-nțelepciune-ncearcă
pași deopotrivă. Se măsoară, se cântărește rodul
de argilă, visul și umbra verii,
și povara ce-i amintirea pentru
orice făptură.
Dacă din povești adevăr rămâne
că trăim prin imponderabil cei vii,
poate să mai umble cuvânt că trupul
este-o povară?.
Greu e numai sufletul, nu țarină.
Căci, cenușa noastră, iubito, poate
fi pe talgere cântărită cu vreo
câteva roze.
Sensul versurilor
Piesa meditează asupra echilibrului dintre viață și moarte, iubire și pierdere, amintire și uitare. Sufletul este văzut ca purtătorul greutății emoționale, în timp ce efemeritatea vieții este comparată cu posibilitatea de a cântări cenușa cu petale de trandafir.
