Din belșugul de verdeață
cărăbușul de aramă
vine din turnătoria
verii, să-l luăm în seamă.
Zgomotos ca o reptilă
printre vreascuri se avântă,
să arate că-i din lumea
celor ce nu prea cuvântă.
Prinse veste de viață
ce se-ncinge, rug, în umbră
unde ne-am întins, tu basmul,
eu ardorile și tundra.
Cărăbuș te ia cu iureș.
Te încearcă pe la glezne.
Îl alungi, el vine iarăși.
Pe-altă parte e mai lesne.
Ca suveica rândunica
tese pânzele de vară.
Ah, ce cald e! Va să plouă
ecvatorial pe seară.
Susur mare de lăcuste
și de gâze fără număr.
Cărăbușul de aramă
s-a oprit pe caldu-ți umăr.
Mișcă? Stă să-nchege gânduri?
Se destinde? Se descalță?
Parc-ar ști că de pe umăr
numai zborul mai înalță.
Și o ia către stăpânul
iulie, cuptorul – astru,
să ne ducă fericirea
spre uitare în albastru.
Sensul versurilor
Piesa descrie o scenă de vară idilică, plină de verdeață și insecte, cu un cărăbuș de aramă ca element central. Versurile sugerează o contemplare a naturii și a efemerității fericirii, care se îndreaptă spre uitare.