Undeva
oamenii și-au ucis speranța
și până la mine ajunge sângele cadavrelor albastre
ajunge ceața.
Colorată elegie a văzduhului
presărat cu praful melodiilor orientale
alene suflat din clarinete..
Îmi pun în fața ochilor inima
și cânt
spre-a nu vedea despărțirea de țară.
Rechem pe buze cuvintele
și cânt
spre-a înăbuși glasul minciunii.
.. și cânt
totdeauna având
o bucurie minusculă
barem
cât umbra unei sărbători.
Sensul versurilor
Piesa exprimă durerea pierderii speranței și a exilului, dar și puterea artei (cântecului) ca mijloc de a face față acestor greutăți. Cântecul devine un act de rezistență împotriva uitării și a minciunii, oferind o mică bucurie în mijlocul întunericului.