Ah! Muza mea-i săracă, evident,
Când s-ar putea distinge negreșit,
Căci tema, fără niciun ornament,
E mai măreață decât ce-am slăvit.
Să nu mă-nvinuiești că nu mai scriu!
Cată-n oglindă, chipul vei zări,
Care întrece tot ce eu descriu
Și de rușine versul îmi va fi.
N-ar fi păcat atunci să-ncerc să dreg
Stricând astfel ce-a fost odată bun?
N-are alt scop poemul ce-l încheg
Decât de harul tău să pot să spun.
Însă oglinda, când privești în ea
Ți-arată ce în vers eu n-aș putea.
Sensul versurilor
Poezia exprimă admirația profundă a autorului față de frumusețea subiectului, pe care o consideră superioară oricărei descrieri poetice. Oglinda devine un simbol al acestei frumuseți inegalabile, depășind capacitatea cuvintelor de a o reda.