Frumoasele ființe ne-or crește bunăstarea,
Când n-o să moară fala întruchipării-n roze;
La fel ca desfrânatul, ar îmbrăca paloarea
Urmașul său sensibil ce l-ar păstra în poze:
Constrâns de strălucirea scânteilor din gene,
Hrănește-ți în lumină a sufletului flamă,
Grăbind înfometarea averilor viclene,
Din spirit, din dușmanul ce crud te-nchide-n ramă:
Tu, care ești acuma un ornament al vieții
Și doar prevestitorul banalei primăveri,
Sălășluiești plăcerea pe dinăuntrul feții,
Și dulcea calicie te-adoarme-n mângâieri:
De milă este lumea sau ce-o fi lăcomie,
Când tu-i culegi dreptatea cu-a morților solie.
Sensul versurilor
Sonetul explorează ideea că frumusețea ar trebui să fie perpetuată prin procreare, altfel riscă să se piardă. Vorbește despre egoism și despre cum refuzul de a da naștere la o nouă viață este o formă de lăcomie și o trădare a lumii.