Fudula violetă am certat:
De unde-ai șterpelit al tău miros
Nu din suflarea lui? Și ți-ai pictat
Cu purpuriu obrazul tău frumos
În venele celui ce mi-e iubit.
Și crinul mâna albă ți-a furat,
Iar măghiranul părul și-a însușit;
Și trandafirii-n spini au tremurat
Îmbujorați sau albi de ce-au răpit;
Un altul roz, culorile le-a luat
Și cu suflarea ta le-a întregit;
Însă când s-a fălit cu ce-a furat
Un vierme nemilos l-a nimicit.
Dar și-alte flori ce mai există acum
Ți-au luat culori și ți-au furat parfum.
Sensul versurilor
Sonetul explorează tema frumuseții împrumutate de flori de la persoana iubită, dar și efemeritatea acestei frumuseți, amenințată de moarte. Natura este personificată, iar florile sunt acuzate de furtul calităților persoanei iubite.