Iată-mă, trec eu,
struț de peste mări și țări,
în peneți de strofe, picioare de vers și rime.
Prostănacul de mine,
mă chinui să-mi ascund capul
în penețul sunător ca niște strune.
Eu nu-ți aparțin, pocitanie de zăpadă.
Suflete,
mai adânc în pene te așază!
Și alta se va dovedi a-mi fi patria,
deja văd –
viața-mi sudică a pârjolit-o torida amiază.
Insula arșiței.
Învățată cu palmieri.
„Hei,
feriți-vă din cale! ”
Mototolesc o născocire oarecare.
Și iarăși,
până la oaza următoare,
îmi voi împletici urmele prin nisipișul
minutelor în spulberare.
Unii se dau îndărăt,
gata să plece, –
nu care cumva mușcă, ciupește? –
alții se-ncovoaie-n ploconire
linguşitoare.
„Mamă,
auzi, mamă,
da el se ouă? ” –
„Nu știu, suflețele.
Dar ar trebui, se pare”.
Etajele râd nechezat.
Străzile se bleojdesc.
Aduc a rece înfiorare.
De-a-ntregul-nțepat,
până-n vârful degetelor,
îmi trec, îmi petrec anii.
Așadar, ia-mă-n josnică-ncleștare!
Cu briciul vântului penele îmi rade.
Fie ca eu, străinul
de peste mări și țări, să dispar
în a tuturor lunilor decembrie
înverșunare.
1916
Sensul versurilor
Piesa exprimă sentimentul de alienare și vulnerabilitate al unui străin într-o lume ostilă. Eul liric se simte dezrădăcinat și expus, căutând un loc de apartenență și identitate într-un peisaj rece și neprielnic.