Ca mâine, poate, voi zbura și eu,
Și voi păși pe ultimul meu drum,
Ca o părere sau ca un smoc de fum,
Acolo unde, zice-se, c-aș întâlni pe Dumnezeu.
Suntem nepăsători de viață și de moarte,
Atâta vreme cât trăim,
Dar când e vorba să murim,
Murim frumos doar între coperțile din carte.
E și în asta o omenească lege
Să fii setos de viață și de spații,
Să te-nfiori la ale morții stații,
Când tot mai crezi că n-o poți înțelege.
De-aceea cât trăiesc aș vrea să sui,
Peste furtuni și nouri cât mai sus,
Până acolo unde nu-s
Decât cântece care să te-adoarmă în statui.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra efemerității vieții și a inevitabilității morții. Vorbitorul își exprimă dorința de a transcende greutățile vieții și de a găsi pacea dincolo de existența terestră, într-un loc al cântecelor eterne.