Vasile Carlova – Inserarea

Pe când abia se vede a soarelui lumină
În vârful unui munte, pe fruntea unui nor,
Și zefirul mai rece începe de suspină
Prin frunze, pe câmpie cevași mai tărișor;
Pe-acea plăcută vreme în astă tristă vale,
De zgomot mai de lături, eu totdeauna viu,
Pe muchea cea mai naltă de mă așez cu jale,
Singurătății încă petrecere de țiu.
Întorc a mea vedere în urmă, înainte,
În dreapta sau în stânga, când sus, când iarăși jos,
Și-oriunde priviri multe a desfăta fierbinte
Și inimă și suflet găsesc mai cu prisos.
Când o câmpie plină de iarbă mi s-arată,
Pe care ostenește vederea alergând,
Și-a căreia văzută de flori împestrițată
Se-ntunecă cu noaptea pe caru-i-naintând.
Când o dumbravă deasă, cu frunte prea măreață
Încoronează câmpul, s-arate mai frumos
Și-nencetat din sânu-i revarsă cu dulceață
Pe-ntinderea câmpiii un vânt mai răcoros.
Pe de o parte iarăși o gârlă șărpuiește,
Întocmai ca o pânză se vede albă-n jos
Și ni se pare încă în vânt că fâlfâiește,
Mişcându-se de pietre talazul albicios.
Cu ce plăcere încă s-aude de departe
Un glas de păstorițe, un fluier de păstor,
Ce după câmp cu turma se-ntoarce la o parte
Și lasă, când se culcă, pe câine păzitor.
Dar icea, mai aproape, s-aude o murmură;
De râu să fie oare, ce curge nevăzut?
Pe lângă el când trece păstorul, nu se-ndură
De-un pas să-și depărteze auzul un minut.
Cât colo filomila, de multă-ntristăciune,
Ascunsă în stuf cântă cu glas pătrunzător
Ce prin Eho se duce și altora le spune
Că pieptul de unde iese hrănește mare dor.
De lături și zefirul ascultă cu plăcere
Și printre frunzi se plimbă ca umbra de ușor;
El numai câteodată rugându-se îi cere
Ca cântecul să ție ceva mai multișor.
Pe-acea singurătate ce ochiul sus privește
Când razile de soare natura stăpânesc,
Îndată ce și umbra de noapte se ivește
Grămăzile de stele încep de strălucesc.
Încet-încet și luna, vremelnică stăpână,
Se urcă pe orizont câmpiile albind,
Și plină de plăcere, cu-o frunte mai blajină,
Își caută de cale adesea mulțumind.
Acum și somnul vine ușor, de odihnește
În brațele sale p-oricare muritor;
Ființa milostivă de sus îi poruncește
Pământului să fie în veci mângâitor.
De multă nemișcare ce face peste toate,
Vederea împrejuru-i se-ntoarce cu fiori,
Pământul în somn dulce un geamăt parcă scoate
Și cerul nu s-arată acum mai cu răcori.
Dar ăstui suflet jalnic, lipsit de mângâiere,
Odihnă, mulțumire nu-i pot găsi de loc;
Oriunde veselia din inimă îmi piere,
Și de aceea umblă fugar din loc în loc.
Ce caută nu știe, dar simte că lipsește
Ființa care poate să-l facă fericit,
Și neputând găsi-o, în vreme ce-o dorește,
În negura mâhnirii mai mult s-a rătăcit;
Întocmai ca o luntre ce slobodă pe mare
Nu poate de furtune a mai găsi pământ;
Ce n-are nici nădejde, că poate d-întâmplare,
Cu vremea s-o arunce la margine vreun vânt.