Cei vechi credeau că te-a furat din Cer
Titanul Prometheu,
Ca oamenii să crească în puteri
Iar eu,
Te vreau simbol al vieţii mele
Pe tine Focul coborât din stele!
Mă uit cum pâlpâi, cum te-nvăluieşti
Cum te ridici în flacără, cum creşti
Şi ascult cu ochi-nchişi ce povesteşti
Despre păduri de fag şi de stejar,
Despre zăvoaie lângă ape mari,
Şi despre lanul cel de păpuşoi
De pe la noi.
Ci dacă arzi cu cocs şi antracit,
Mai multe ai de povestit:
Despre păduri imense înecate,
În apele sălbatic revărsate.
Despre câmpii care s-au strâns în cute,
În erele trecute…
Şi câte taine spun în limba lor,
Sclipirile de foc doborâtor!
Ci eu aş vrea ca pilda lor,
Să-mi fie zilnic de învăţătură
Să fiu şi eu o sursă de lumină şi căldură.
Să degajez mereu din viaţa mea sărmană,
Lumină, dragoste fără prihană.
Chiar de-oi rămânea până la urmă, zgură
Să ştiu că mângâierea mâinii mele
A alinat în lume vre-o rană,
Şi că scântei din gândul meu,
Au luminat un întuneric greu,
Şi atunci viaţa mea nu va fi vană.
Voi fi, atunci şi eu ca tine,
Tu Focule cu pâlpâiri senine!
Sensul versurilor
Piesa este o meditație asupra focului ca simbol al vieții, transformării și inspirației. Vorbitorul aspiră să fie o sursă de lumină și căldură, asemenea focului, chiar și în fața dificultăților.