Doamne, dintr-a inimii prisacă,
Dorurile-n roi spre Tine pleacă.
Lungă-i calea foarte, pan’ la Tine
Cum s-o afle bietele-mi albine?
Fac popas în ierburi înflorite,
Spornic sug dulceață din ispite
Și să bea din floare dacă-ncearcă
Aripa de pulbere și-o-ncarcă.
Din măceș, din crini, din mătrăgună,
Mirosul florilor în stupi l-adună.
Mustul dulce-luminos le-mbată.
Au uitat spre Tine drumul, Tată.
Ca margaritarele-n șiraguri,
Lin s-așază faguri lângă faguri.
Doamne, într-a inimii prisacă,
Dorurile ceară or să-ți facă
Și din ceară Ți-oi aprinde Ție,
Mâine, la vecernie, făclie.
Sensul versurilor
Piesa este o rugăciune umilă către Dumnezeu, în care eul liric își exprimă dorința de a se apropia de divinitate, dar recunoaște că ispitele lumești îl distrag. Metafora albinelor care adună nectar din flori, dar uită de drumul spre Dumnezeu, ilustrează această luptă interioară.