Mă pierd pe plaiuri vechi de basm și de aramă,
Podgoria mă-mbie cu chiote la cramă, în linuri tălpi desculțe se-ngroapă pan’ la pulpe.
Ca frunza, roșcovana, din vițe iese-o vulpe
Chefnuind – și după ea fug puii dolofani,
O ia la ochi pandarul și-o dă în bolovani.
Pe blana-i înfloresc deodată maci de sânge.
Amurgul se prăvale în zări, un clopot plânge,
Și vântul bate lin cu miros copt de struguri.
Pe drumurile toamnei se leagănă în juguri
Boi blânzi cu truda-n trupuri și cu văzduhu-n coarne.
Și ziua – ziua de-astăzi – nicicând n-o să se-ntoarne.
Sensul versurilor
Piesa descrie un peisaj idilic de toamnă, evocând un sentiment de nostalgie și melancolie față de trecerea timpului și frumusețea efemeră a momentului prezent. Imaginile puternice ale naturii și ale vieții rurale se împletesc cu ideea că ziua de azi nu se va mai întoarce niciodată.