Noapte, ploaie, zvon de toamnă,
Ulița se face-n două,
Vântul aspru rupe frunză de prin plopii ce mă plouă
Și mereu îmi taie calea, parcă eu aș fi de vină
Că pe-afară nu-i lumină.
Și mă duc așa, cu vântul,
Cum îi place să mă poarte,
Tot mai multă cade frunza răvășită-n zbor de moarte
Și-mi alunecă pe frunte, de pe frunte pe pleoape,
Și se joacă, să mă-ngroape.
Stau cu ochii-nchiși, mi-e bine,
Vântu-mi spune-ncet, cuminte:
– „N-am ce face, scutur frunză, cresc pământ pentru morminte
Ca să ai și tu, și alții mâine patul de hodină
Și uitare, și lumină.”
Sensul versurilor
Piesa descrie o stare de melancolie și acceptare a morții, personificată prin imaginea toamnei și a vântului. Vorbitorul se lasă purtat de vânt, acceptând ciclul natural al vieții și al morții, găsind o oarecare pace în această acceptare.