Nu sunt un public bun pentru memoria mea.
Ea vrea să-i ascult necontenit glasul,
în timp ce eu mă foiesc, tușesc,
ascult și nu prea,
ies, mă întorc, iar ies.
Vrea să-mi răpească toată atenția și timpul.
Când dorm, îi vine ușor.
Ziua lucrurile stau altfel și nu-i convine.
Îmi plasează cu zel scrisori vechi, fotografii,
abordează întâmplări importante și neimportante,
își îndreaptă privirea spre priveliști neglijate,
le populează cu morții mei.
În poveștile ei sunt totdeauna mai tânără.
Drăguț, dar la ce bun mereu această temă?
Orice oglindă are pentru mine alte vești.
Se-nfurie când dau din umeri.
Atunci, răutăcios, îmi pune pe tavă toate erorile mele,
serioase, iar apoi uitate ușor.
Mă privește-n ochi, așteaptă să vadă cum reacționez.
Până la urmă mă alină că putea fi mai rău.
Vrea să trăiesc doar pentru ea și cu ea.
Cel mai bine într-o cameră întunecată, închisă,
în timp ce în planurile mele sunt mereu soarele de acum,
orii din prezent, drumurile la zi.
Uneori sunt sătulă de compania ei.
Îi propun să ne despărțim. Începând de azi, pentru totdeauna.
Atunci îmi zâmbește cu îndurare,
știe că asta ar fi o pedeapsă și pentru mine.
Sensul versurilor
Piesa descrie o relație dificilă cu propria memorie, care insistă să aducă în prim-plan trecutul și erorile, împiedicând persoana să se concentreze asupra prezentului. Reflecția asupra trecutului devine o povară, iar dorința de a trăi în prezent este contrabalansată de inevitabilitatea amintirilor.