Când rostesc cuvântul Viitor,
prima silabă aparține deja trecutului.
Când rostesc cuvântul Liniște,
o risipesc.
Când rostesc cuvântul Nimic,
creez ceva ce nu încape în nicio neființă.
Sensul versurilor
Piesa explorează paradoxurile limbajului și modul în care cuvintele pe care le folosim pentru a descrie concepte abstracte precum viitorul, liniștea și nimicnicia, le transformă și le limitează în același timp. Sugerează o reflecție asupra naturii efemere a timpului și a capacității limbajului de a crea realități dincolo de înțelegerea noastră.