Admit că separați ar fi mai bine,
Cu toate că iubirea noastră-i una.
Păcatele, care rămân cu mine,
Fără-ajutorul tău le-oi duce-acuma.
Un singur dor iubirea ne-o veghează,
Deși viețile noastre ne despart,
Iubirea însă nu ne-o afectează,
Numai deliciul ei ne e furat.
Să te salut eu nu voi mai putea,
Te-aș stânjeni prin fapta mea smintită;
Nici tu cu vorba nu mă onora,
Dacă nu-ți vrei onoarea terfelită.
Deci să n-o faci; iubindu-te, pot spune
Că fiind-al meu, e-al meu și-al tău renume.
Sensul versurilor
Sonetul explorează tema iubirii imposibile și a sacrificiului de sine. Vorbitorul recunoaște că, deși iubirea lor este puternică, separarea este necesară pentru a proteja onoarea persoanei iubite. El este dispus să suporte singur consecințele, renunțând la bucuriile simple ale relației.