Nu te jeli că trandafirul are
Colți lungi și că-n adânc e lacul smead,
Că norii stau ca umbrele în soare
Și-omizile pe frunze dulci mai cad.
Greșeala mea, căci toți greșim, e-aceea
Că-aprob excese-n irisul opac
Și mă corup și eu pierzând aleea,
Că iert mai mult decât greșești și tac.
Cunosc tot jocul tău pe din-afară;
Și procuror și victimă, -amândoi
Vom acuza și vom pleda la bară,
Căci între-amor și ură e război.
Complice sunt al celui care fură
Stângaci și-mi dăruie peste măsură.
Sensul versurilor
Piesa explorează dinamica unei relații toxice, unde iertarea excesivă și complicitatea la greșeli perpetuează un ciclu de vinovăție și suferință. Vorbitorul recunoaște rolul său în acest joc, oscilând între acuzator și complice.
