Cât de atent am fost când am plecat,
Să-mi pun la adăpost deșertăciuni,
Spre-al meu folos rămâna ferecat,
Încrederea-mi păzind-o de minciuni!
Ce prețuiesc ți-e fără-nsemnătate,
Ce mi-era tihna e amarnic gând.
Tu, preaiubita, singura-ntre toate,
lăsată pradă-oricărui hoț de rând.
Cum de, în piept, nu te-am întemnițat,
Știu, unde nu poți sta, dar simt că ești,
Cu coasta, blând, te-aș fi îmbrățișat,
Să poți să vii, să pleci dacă dorești;
Iar dacă și de-acolo te-ar răpi,
Virtutea însăși hoț s-ar dovedi.
Sensul versurilor
Piesa exprimă regretul profund al unui vorbitor pentru că nu a protejat persoana iubită de influențe negative și pericole. El își dă seama de valoarea ei abia după ce o pierde și își recunoaște neglijența. Finalul sugerează că chiar și virtuțile pot fi corupte în absența protecției.