Când ațipesc, ochii mei văd mai bine,
Căci ziua nu zăresc decât prostii;
Dar când adorm, ei te privesc pe tine,
Și-n întuneric prind a străluci.
Dar umbra ta, așa strălucitoare,
Cum poate ea s-apară și-n amiază
Dând zilei o lumină și mai mare,
Când ea deja sub pleoape luminează?
Cum ochii mei pot binemerita
Privindu-te și-n faptul unei zile,
Când noaptea, imperfectă umbra ta
Prin somnul greu, în ochii stinși, revine?
Ziua-i ca noaptea pân’ apari odată,
Noaptea e zi, când visul mi te-arată.
Sensul versurilor
Sonetul explorează tema iubirii și a vederii, sugerând că adevărata percepție a frumuseții se realizează mai bine în absența luminii fizice, prin visare și contemplare. Persoana iubită devine o sursă de lumină interioară, transformând întunericul în lumină și noaptea în zi.