Priviți, la est, când astrul grațios
Urcă pe cer, cu ochii, fiecare
Aduce-omagiul, pune respectuos
Privirea-n slujba maiestății sale;
Abruptul bolții sprinten înfruntând,
Ca omul plin de forță și curaj,
Lumea-l adoră încă, urmărind
Pe cer superbul lui pelerinaj.
Când, dus de bietu-i car, va declina
Și, obosit, va dispărea din cer,
Aceiași ochi, admirativi cândva
Privirea-și vor întoarce de la el.
La fel și tu-n amurgul tău târziu,
Dispari uitat, de n-o să ai un fiu.
Sensul versurilor
Sonetul explorează tema trecerii timpului și a importanței moștenirii. Așa cum soarele este adorat la răsărit, dar uitat la apus, la fel și omul va fi uitat dacă nu lasă o moștenire, un fiu.