trad. Neculai Chirica.
Nu-s ochii Doamnei mele rupți din soare
Nici roșul de pe buze nu-i mărgean;
Omătu-i alb, dar sânu-i oacheș pare,
Iar negrul păr sârmos, ca de țigan.
Știu roșii, albe – roze de Damasc,
Dar fața ei nu are-așa vopsele;
Dintr-un parfum mai dulci zefiri se nasc
Decât din tot parfumul Doamnei mele.
Îmi place s-o ascult când îmi vorbește
Dar de un cântec mult mai mult mă-ncânt:
Nu știu cum calcă zâna îngerește,
Dar Doamna mea pășește pe pământ.
Și totuși jur că n-are-asemănare
Cu cele ce se cred rupte din soare!
Sensul versurilor
Sonetul demitizează frumusețea idealizată, celebrând o iubită cu trăsături realiste, departe de convențiile poetice. Poetul își exprimă afecțiunea sinceră, apreciind-o pentru ceea ce este, nu pentru o imagine înfrumusețată.