O, Dragoste, ce ochi în cap mi-ai pus
Ca adevărul nu-l mai văd de-odată,
Sau văd ei drept, dar cugetu-mi răpus
Strâmb judecă ce bun și drept se arată.
De e frumos ce ochii mei zăresc,
De ce-o tăgăduiește lumea oare?
Sau nu-i frumos? mai e ochi omenesc
Cel tulburat de-a dragostei vâltoare?
Cu neputință! cum ar mai vedea
Când sunt trudiți, de lacrimi și veghere?
Nici soarelui prin nori și pâclă grea
Văz limpede nu-i poate nimeni cere.
Cu lacrimi mă orbești, Iubire rea
Ca vina ta să n-o mai pot vedea.
Sensul versurilor
Sonetul explorează modul în care dragostea poate distorsiona percepția realității. Vorbitorul se simte orbit de dragoste, incapabil să vadă adevărul și se întreabă dacă ceea ce vede este real sau doar o iluzie creată de sentimentele sale.