Deșteaptă fii pe cât de rea; nu-mi pune
Răbdarea la-ncercare cu dispreț,
De teamă că-n durerea mea voi spune
Cât de puțin, pe milă, pui tu preț.
Dacă-mi permiți un sfat, bine era
Să-mi spui, mințind de fapt, că mă iubești,
Ca unui muribund, care mai vrea
Doar că e sănătos să afle vești.
Dacă disper, eu chiar înnebunesc,
Înnebunind, de rău te pot vorbi.
Cinică, lumea crește în grotesc,
Nebunii mint și cred în calomnii.
Să nu fiu rău, nici tu bârfită iară,
Privește-mă, chiar dacă gându-ți zboară.
Sensul versurilor
Sonetul exprimă durerea și disperarea cauzate de o iubire neîmpărtășită și cruzimea persoanei iubite. Vorbitorul imploră o minimă compasiune, temându-se de propriile reacții extreme în fața respingerii.