Cu inima am ochiul învrăjbit,
Căci să te-mpartă n-au niciun temei;
Deci inima de văz l-a văduvit,
Iar ochiul neagă orice drept al ei.
Și inima pledează-n ea să stai
Ca într-un scrin, ferit de ochi mișel,
Însă pârâtul se revoltă, vai!
Spunând c-a ta splendoare ajunge-n el.
Să lămurească pricina, grăbit,
S-au strâns idei în inimă la sfat
Să dea acum verdictul cuvenit,
Și inimă și ochi au împăcat;
Așa că trupul tău în ochi va sta,
Iar inima va lua iubirea ta.
Sensul versurilor
Sonetul explorează conflictul dintre inimă și ochi pentru dreptul de a deține iubirea persoanei dragi. În final, se ajunge la un compromis, unde ochiul păstrează imaginea, iar inima sentimentul iubirii.