În minte am caietul – al tău dar,
Și multe amintiri de neuitat,
Mult mai de preț decât ce-i temporar,
Căci vor trăi un timp nelimitat.
Sau cel puțin atât cât zăbovesc
Și inimă și minte pe pământ,
Ce până pier, de tine povestesc
Prin însemnări de gând și simțământ.
Dar un caiet reține prea puțin,
Iar pe răboj iubirea n-o marchez;
Și-atunci la el am renunțat deplin,
Că-n cap și-n piept eu vreau să te păstrez.
Pentru că sigur sunt că te-aș uita,
De-aș consemna-n caiet valoarea ta.
Sensul versurilor
Poezia explorează ideea de a păstra amintirile iubirii în inimă și minte, mai degrabă decât într-un caiet, deoarece memoria internă este considerată mai durabilă și mai profundă decât orice însemnare fizică. Vorbitorul preferă să internalizeze valoarea persoanei iubite, temându-se că simpla consemnare ar diminua intensitatea sentimentelor.