Pe poteci neumblate,
Prin lăstărișul de la marginea bălților,
Evadat din voința care se dă în spectacol
Din toate normele proclamate până în prezent,
din toate plăcerile, profiturile și conformismele,
Din care prea îndelung mi-am hrănit sufletul.
Acum descopăr în mine norme încă neproclamate,
mi-e teamă că sufletul meu,
Că sufletul omului în numele cărui vorbesc
își află plăcerea în camaraderie
Și singur cu mine, departe de zăngătul lumii,
Concordat cu limbile aromatice care îmi vorbesc aici,
Fără să roșesc, (pentru că în acest loc ferit
pot răspunde cum n-aș cuteza nicăieri).
Strâns înșfăcat de viața ce nu se dă-n spectacol,
deși cuprinde tot restul,
Decis să nu cânt astăzi nici o altă cântare,
decât pe-acelea dedicate bărbăției,
Proiectându-le de-a lungul vieții substanțiale,
Lăsând viitorului moștenire acel tip de iubire atletică,
În această dulce după-amiază de septembrie
al celui de-al patruzeci și unu-lea an al meu.
Pentru toți cei ce sunt și au fost oameni tineri,
Eu purced să destăinui secretul nopților
și zilelor mele,
Să celebrez nevoia de camaraderie.
Sensul versurilor
Piesa explorează o evadare din convențiile sociale și o regăsire a sinelui în natură. Vorbitorul descoperă plăcerea în camaraderie și în conexiunea cu esența vieții, lăsând moștenire o iubire autentică și puternică.