Walt Whitman – Pe Mare, Pe Corăbii

Pe mare, pe corăbii cu multe cabine,
Împresurate de albastrul fără de margine,
De șuierul vânturilor, și muzica valurilor, al marilor
valuri imperioase,
Sau pe vreun barc singuratic, săltând pe densul ocean,
Acolo unde, zglobie și-ncrezătoare, cu toate albele-i
vele desfășurate,
Corabia despică eternul, ziua prin sclipătul spumelor,
noaptea sub puzderia de stele,
Tineri matrozi și bătrâni lupi de mare mă vor citi,
poate, ca o amintire a Pământului
În veci nesfârșit.
Aicea-s gândurile noastre, gânduri de călători
– își vor spune ei, poate, atunci –
Nu numai uscatul țepăn ni se arată în cartea asta –
Aici și cerul își desface aripile, simțim și puntea ce ni
se leagănă sub tălpi,
Simțim prelunga bătaie-de-inimă și mișcarea eternă
a mareelor,
Graiul tainicului nevăzut, răsunetul larg al lumii
oceanice, ca silabele-i de ape răsfirate,
Mirosul, trosnetul ușor al cordajelor, balansul
melancolic,
Zarea nemărginită și abia bănuitul, îndepărtatul
orizont sunt toate aici:
Da, da, acesta-i poemul oceanului.
Atunci nu șovăi, tu, carte, urmează-ți destinul,
Tu, care nu ești o amintire a Pământului numai,
Tu, care ești o barcă singuratică despicând eterul,
Nu știu spre care țel, dar plină de nădejdi
nepieritoare
În convoi cu toate corăbiile, navighează și tu!
Hai, du-le semnele iubirii mele (dragi marinari, în
fiecare pagină e-mpăturit un semn pentru voi) ;
Drum bun, carte a mea! Desfășoară-ți albele vele,
bărcuță dragă, pe creasta valurilor imperioase,
Urmează-ți cântarea, calea urmează-ți, să-mi duci pe
nemărginirea albastră a tuturor mărilor
Acest cântec pentru toți marinarii și pentru toate
corăbiile.