Destul! Destul! Destul!
M-am cufundat într-un soi de uitare. Îndărăt!
Dați-mi timp să-mi adun mintea zguduită din
adormire, din visuri, din genuni,
Mă aflu la marginea erorii comune.
Cum aș putea uita bătaia de joc și ocara!
Cum aș putea uita nesecatele lacrimi, loviturile de
harapnic și bâtă!
Cum aș putea privi liniștit calvarul acesta al meu
și cununa de spini sângerândă!
Acum lămurit îmi aduc aminte,
Reiau acest fir întrerupt,
Mormântul de piatră înmulțește ce i s-a
încredințat
Leșurile se scoală, rănile se închid, ștreangurile se
desfac de pe mine și cad.
Înaintez imediat înarmat ca o forță supremă, fac
parte dintr-o interminabilă procesiune
obștească.
Noi parcurgem uscatul și coasta, străbatem
toate frontierele,
Rapide, atelajele noastre ocolesc pământul.
Florile pe care le purtăm la pălărie au înflorit de
mii de ani!.
Discipoli, un salut pentru voi! Apropiați-vă!
Continuați să țineți răbojul, continuați să puneți
întrebări.
Sensul versurilor
Piesa descrie o călătorie de la suferință și uitare la renaștere și eliberare. Vorbitorul își amintește de greutăți, dar se ridică deasupra lor, alăturându-se unei procesiuni puternice și depășind toate obstacolele.