Pe cal și-n oțele constelat,
Fireturi subt armură, ca un fur,
A dus în inima-i de cruciat,
Dintr-un levant de nimburi și-aromat,
Acelei care șoldul împrejur
În malacov ca luna și-a-mbrăcat.
Dar când pe ridicatele pridvoare,
Prin noapte-n rătăcitele cuvinte
Să-și sune și mai scumpele odoare,
Aude luminând o nechezare:
Pe calul alb cădere e-nainte
În trâmbițele soarelui răsare.
Tulpini înalte pleacă frunți de crin.
Din cer, tăcut, cad streșinile scunde.
Acele foste-mbrățișări, deplin,
Pe trup ca urme de inele-i vin,
Și, dreaptă, în nopți interioare ascunde
Salt lin albind subt lună de cavalin.
Sensul versurilor
Piesa evocă o iubire trecută, idealizată, plasată într-un cadru medieval-fantastic. Amintirile persistă ca urme delicate, iar imaginea calului alb sub lună sugerează o transcendență a sentimentului.