Strada se prăbuși ca o sifilitică.
Râul – voluptate, salivare, pretinsă urâțenie.
Lăsându-și lenjeria pân-la ultima frunză
Grădinile s-au tolănit destrăbălate-n iunie.
De cum ieșii în stradă,
cartierul ars
ca pe-o roșcată perucă mi-l apăsai pe cap.
Oamenii sunt înspăimântați – în gura mea
mișcă din piciorușe un țipăt nerumegat.
Dar nu voi fi judecat, nu voi fi lătrat –
ca unui proroc, flori mi-or presăra pe urme.
Chiar și ăștia, căzuții în nas, știu:
eu sunt poetul vostru-anume.
Precum crâșma, groaznică mi-i judecata voastră!
Printre case-n flăcări și deplină risipire
prostituatele duce-m-or pe brațe ca pe-o sfințenie
spre-a mă arăta domnului întru-dreptățire.
Și dumnezeu va plânge peste cărțulia mea!
Nu cuvinte, ci tremur închegat în bulgări grei;
apoi va alerga prin cer cu versurile-mi subsuoară
și, sufocându-se, le va citi cunoscuților săi.
Sensul versurilor
Piesa descrie o lume în decădere, unde poetul se simte condamnat și înțeles greșit de societate. În ciuda acestui fapt, el se vede ca un profet sau o figură sacră, iar creația sa va fi recunoscută și apreciată chiar și de divinitate.