Vladimir Maiakovski – Dar Voi Ați Putea?

NOAPTEA.
Purpuriul și albul au fost mototolite, aruncate,
în verde împroșcau cu ducați, iar prin părți
negrelor palme de geamuri în fugă-adunate
le-au împărțit aprinse și galbene cărți.
Bulevardelor și străzilor nu le părea ciudat
să vadă pe case albastre robe vălurate.
Iar picioarele ce ca răni șofrănii au alergat
flăcările le-au inelat cu brățări agitate.
Gloata – pisică bălțată, sprintenă-n mersu-i fin, –
ademenită de uși, plutea mlădios, clătinat;
fiece ins ar fi vrut să târâie și el cât de puțin
namila de râset a bolovanului turnat, forjat.
Eu, simțind ale hainelor chemătoare labe,
le-am înghesuit în ochi surâsul, speriindu-le fatal
cu lovituri în tinichele; hohoteau progenituri arabe
ce-și înfloriseră peste frunte o aripă de papagal.
1912.
DIMINEAȚA.
Ploaia posomorâtă privește pieziș.
Iar dincolo
de grilaj
distinct
se poate vedea
a gândului de fier –
saltea.
Pe ea
se sprijină aerian
picioarele stelelor ce răsar.
Însă pieirea felinarelor –
regi încoronați cu flăcările
petrolului fad –
pentru ochi a făcut-o mai dureroasă
dușmănosul buchet
al prostituatelor de bulevard.
Și e groaznic
al glumelor
râset țepos –
din galbenele roze otrăvitoare
el crescură-n zig-zag sinuos.
Ochiului îi place
să urmărească
larmă
și teamă:
sclavul
crucii
ce suferă liniștit, a nepăsare,
și coșciugele
caselor
de toleranță
răsăritul le-a aruncat
într-o singură vază arzătoare.
1912.
PORTUL.
Cearșafurile apelor erau sub pântecul curbat.
Le sfâșia un dinte alb întru-nmulțirea valurilor.
Era urlet de trâmbiță – de parcă s-ar fi turnat
amor și pohtă cu arama goarnelor.
În leagănele intrărilor bărcile stau lipite
de mamelele mamelor de fier, forjate.
În ale vapoarelor urechi asurzite
ard cerceii de ancore nemișcate.
1912.
STRADALĂ.
Mucegaiul chipurilor șterse-n corturi, unde
din rănile gheretelor musteau răchițele,
iar prin mine pe scrumbia lunii nebune
galopau litere dungate cu vopsele.
Bat sonor pilonii pașilor, și arunc
în daireaua străzii ritmuri zornăitoare.
Tramvaie obosite de mers năuc
încrucișau lănci strălucitoare.
Ridicând cu mâna unicul ochi, holbat,
piața strâmbă se furișa aproape, spre pisc.
Cerul privea prin albul de gaz vălurat
cu fața fără ochi a unui vasilisc.
1913.
Trad. Leo Butnaru.
DIN STRADĂ ÎN STRADĂ.
Stră-
zile.
Fețele
dulăilor
ani
sunt mai
tran-
șante.
Pes-
te
caii de fier
prin ferestrele caselor ce fug
au sărit primele cuburi,
vreo șapte.
Lebede ale gâturilor de clopotnițe,
în juvețele firelor electrice ajungeți îndoite!
În cer desenul girafei e gata
să-mpestrițeze moțuri ruginite.
Feciorul
ărăturii ne-vălurate
e pestriț ca păstrăvul.
Dintre maxilarele tramvaiului
scamatorul
trage șinele,
și-l dosește cu cadranele turnul.
Noi suntem subjugați!
Căzi.
Dușuri.
Ascensor.
Am desfăcut al sufletului corsaj,
mâinile frig trupul.
Poți striga sau ba:
„Eu nu am vrut așa ceva! ” –
garoul
chinului
e necruțător.
Vântul ghimpos
coșului
îi smulge
un smoc de lână fumuriu.
Un felinar pleșcat
îi scoate
străzii
ciorapul întunecat.
1912.
Trad. Leo Butnaru.
DAR VOI AȚI PUTEA?.
Eu brusc acoperit-am cotidiana hartă
cu vopseaua plescăită din pahar;
am demonstrat în blidul cu piftie
ale oceanului maxilare de barbar.
Pe solzii peștelui, lucios, de tablă
am citit chemări de buze diafane.
Dar voi
nocturne ați putea cânta
la flautul
înaltelor burlane?.
1913.
Trad. Leo Butnaru