Dacă te duci, moșule, pe la noi, prin pădurile noastre dace,
Pe unde și-au înălțat doinele Jiene conace,
Pe unde sună luna din cornul de vânătoare,
Pe unde seceră țăranii raze de soare,
Să te oprești la o casă albă și înaltă ca cerul
Și să întrebi de Mărin al lui Dincă Vierul.
Este un țăran înalt cât un munte,
Cu o tăietură de bardă ca o lună în frunte;
Poartă ițari și suman când e ger,
Nu se teme decât de minciună și cer;
Este frate cu mine, cu clăile grâului așezate cununi,
Are doi copii ca dreptatea de frumoși și de buni
Și o femeie, care când dă drumul cântecului,
Alungă toate apele necuratului și descântecului.
Să-i spui că nu i-am uitat grijile care îl îndoaie,
Că mă rog și acum pentru țarine și pentru ploaie,
Că o să mă întorc iar, cine știe când
Și că îmi înflorește în fiecare primăvară rapița-n gând.
Sensul versurilor
Piesa exprimă dorul profund al naratorului față de locurile natale și de fratele său, un țăran. El transmite un mesaj de reamintire și asigurare a sprijinului său, subliniind legătura puternică cu trecutul și cu valorile rurale.