Mă uit privind fotografia
În care chipu-ți stă cuprins
Și de pe care vitregia
Nici o lumină n-a desprins.
Ești tot așa ca altădată,
Precum erai și te-am visat.
De ramă veșnic apărată,
La tine timpul n-a intrat.
Prin marginile ei de piatră
Cu care dârz te-mprejmuii,
Chiar de-ar fi vrut să te lovească,
Dușmanul n-a putut lovi.
Privesc la tine, cea de-afară
Ce-n nici o ramă nu te-ai vrut
Și peste care timpul, fiară,
Ca toate fiarele-a trecut.
De-ar fi să te găsesc acuma
După portret și nu te-aș ști,
Aș răscoli întreaga lume
Și nu te-aș mai putea găsi.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra naturii atemporale a unei fotografii, contrastând-o cu efectele devastatoare ale timpului asupra realității. Vorbitorul contemplă o imagine a unei persoane dragi, imortalizată în tinerețe, și realizează că timpul a transformat ireversibil persoana dincolo de recunoaștere.