Ca o câmpie, oglindind întinsul,
Cu păsări care-i stau pe crengi cântând,
Privindu-l lung, aduce-n el nestinsul
Din depărtate vremuri luminând.
Împestrițat cu crini și lămâiță,
Cu albăstrele și cu maci duioși,
Vii, flori de liliac sau romaniță
Te fac să te apleci, să le miroși.
Pus în perete, lângă pat, în casă,
Te-ntinzi sub el ca-n margini de câmpie.
Îi simți răcoarea dulce de mătasă,
Și parcă vântu-l simți cum te adie.
Lucrat adânc din lână și culoare,
Cu-nseninări și arbori fel de fel,
Odihna lui te-mbie la visare
Și la un somn pe pajiștea din el.
Iar când în seară luna cu lumină
Lovește-n el, cu razele pieziș,
Un greier sare, crede că-i grădină
Și cântă de acolo pe furiș.
Sensul versurilor
Piesa descrie un covor românesc tradițional ca o fereastră către natură și amintiri. Covorul devine un simbol al legăturii cu trecutul și cu frumusețea simplă a vieții rurale, invitând la visare și odihnă.