Atât de fragedă, te-asameni
Cu floarea albă de cireș,
Și ca un înger dintre oameni
În calea vieții mele ieși.
Abia atingi covorul moale,
Mătasa sună sub picior,
Și de la creștet pân-în poale
Plutești ca visul de ușor.
Că te-am zărit e vina mea
Și veșnic n-o să-mi pot ierta
Iar tu te duci
Iar tu te duci
Te duci, și-am înțeles prea bine
Să nu mă țin de pasul tău,
Pierdută veșnic pentru mine,
Mireasa sufletului meu!
Din încrețirea lungii rochii
Răsai ca marmura în loc –
S-atârnă sufletu-mi de ochii
Cei plini de lacrimi și noroc.
O, vis ferice de iubire,
Mireasă blândă din povești,
Nu mai zâmbi! A ta zâmbire
Mi-arată cât de dulce ești.
Că te-am zărit e vina mea
Și veșnic n-o să-mi pot ierta
Iar tu te duci
Iar tu te duci
Te duci, și-am înțeles prea bine
Să nu mă țin de pasul tău,
Pierdută veșnic pentru mine,
Mireasa sufletului meu!
Și veșnic n-o să-mi pot ierta
Iar tu te duci
Iar tu te duci
Te duci, și-am înțeles prea bine
Să nu mă țin de pasul tău,
Pierdută veșnic pentru mine,
Mireasa sufletului meu!
Sensul versurilor
Piesa exprimă regretul profund al unui îndrăgostit care contemplă frumusețea efemeră a iubitei sale, știind că o va pierde. El își recunoaște vina de a se fi îndrăgostit și acceptă cu tristețe inevitabilitatea despărțirii.