Pe obrazul stins, pe mâna-i slabă,
Pe ochii triști din cale-afară
Și-a pus pecetea neîndurată
Pierduta vieții primăvară.
Se scoală-ncet… aprinde lampa…
Mai plină-i casa și-i mai bună,
Iar ploaia pare că-i un cântec
Ce din adânc de vremi răsună…
Un cântec trist și fără vorbe
Pornește-n dulcea înnoptare
Și lampa cântă, lampa plânge
Povestea unei vieți amare.
Iar acul, ochii și lumina
Și ploaia care-n geamuri bate
Urzesc poemul plin de jale
Al fetelor nemăritate.
Sensul versurilor
Piesa descrie portretul unei fete singure, a cărei tinerețe s-a stins, surprinsă într-o atmosferă melancolică. Imaginea ploii și a luminii lămpii accentuează sentimentul de tristețe și resemnare, țesând un poem al destinului fetelor nemăritate.