Și-o lua pe urmele razei aceleia de lumină
Și călăuza asta vesele-i duse la o casă
Împletită din trestie și papură
Și-a făcut el inimă și bătu cu curaj la ușă,
Și ușa odată se dădu de perete:
„Cine ești? Și ce cauți pe-aici?”
Refren: [bis]
Multe ai fost, multe s-au dus,
Multe-au mai rămas de spus,
Și-o să le spun,
Nu trece-o zi fără să am pretenția să fiu mai bun,
Încerc să nu-mi doresc să mă răzbun.
Când stau sub cer mă simt în largul meu
Și cer de dragul meu
Să mă facă să uit că voi trece pragul și eu
Și sunt cu capul în nori puțin amețit
De frigul care mi-a amorțit
Picioarele de pe pământ,
Lăsate acolo ca să nu uit vreodată cine sunt.
Căci multe ai fost, multe s-au dus,
Multe-au mai rămas de spus
Și-o să le spun,
Nu trece-o zi fără să am pretenția să fiu mai bun,
Încerc să nu-mi doresc să mă răzbun.
Pentru toate lucrurile care mi-au întunecat privirea,
Când am încetat să fiu copil mi-am pierdut nemurirea.
Oricum cândva voi fi doar o coroană de flori,
Semn că cineva m-a prețuit
Și va zâmbi în fața unui nume scris pe-o piatră,
Amintindu-și cât de mult m-am dăruit.
Și atunci vor fi doar amintiri dragi momentele în care fumul ne-a învăluit.
Sunt genul de om căruia îi place să creadă că n-a pierdut nimic,
Sau a pierdut doar lucruri care nu i-au trebuit.
Multe ai fost, multe s-au dus,
Multe-au mai rămas de spus
Și-o să le spun,
Nu trece-o zi fără să am pretenția să fiu mai bun,
Încerc să nu-mi doresc să mă răzbun.
La un moment dat s-a rătăcit.
Peste puțin timp s-a lăsat noaptea
Și de voie, de nevoie,
a trebuit să își caute culcuș, în singurătatea aceea
Și era o beznă de nu vedeai la doi pași
Și te-apucau fiori…
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra trecutului și a amintirilor dragi, dar și asupra regretelor și a pierderilor suferite de-a lungul vieții. Vorbitorul își amintește cu nostalgie de momentele frumoase, dar recunoaște și greutățile întâmpinate, încercând să găsească sens și împăcare în prezent.