Ne este casa-n mijlocul drumului,
care unește cel dintâi cu cel de pe urmă soare.
Norocul nostru negru, cu mâini de aur,
chiar el ne-a fost zidar.
Pare-se, plăsmuia un pod ceresc,
pare-se, o balanță a soarelui,
dar de ieșit, i-a ieșit o casă.
Pe drum de-atunci, țâșnesc dihănii,
tâlhari și făcători de trăsnete,
eguțători de soare.
Atunci, casa frumoasă pieri
în încleștarea dintre cer și pământ,
în scrâșnetul beznei, în geamătul luminii,
în tropăitul copitelor de pe acoperiș.
Odată și odată, cerul se descleștează de pământ
Apare iarăși casa în mijlocul drumului,
apare frumoasă,
aidoma unui pod ceresc,
aidoma unei balanțe a soarelui.
Drumul își caută mai departe de lucru,
unind soarele cel dintâi cu cel de pe urmă.
Numai vânturile slujind în jurul casei
alungă miasma coarnelor arse.
Sensul versurilor
Piesa descrie o casă cu o existență ciclică, situată într-un loc simbolic, la intersecția dintre lumină și întuneric. Casa este distrusă de forțe ostile, dar reapare mereu, simbolizând rezistența și continuitatea.