Săbinuță, în frunzarul ceruit al pădurii
Buzele tale înroșite sunt potirul cu pâinea
cuminecăturii,
Pleoapele-nrourate împrejmuie hotar de rai,
Lumină din lumină să ne dai.
Nu-i cerul mânjit numai cu sudalme,
Dacă n-ai sta ascunsă în culcușul din tufiș,
Ridică-ți tristețea albastră hodinită-n palme,
Ai auzi cum se-nnoadă cântecul meu pe furiș.
Poemul înflorește tinerețea în icoană,
Mugurii amintirii plesnesc precum o rană.
Filele ne povestesc cum fata din pădure
Crescută-n zmeuriș și adăpată cu laptele de mure
Și-a încopciat în urechi ciucuriți cercei
Din trilurile limpezi al turmelor de miei
Și cum tristețea-n sânge cu cântec de Florii
Nu mai creștea miraj de ducă visărilor târzii.
Hai, vino, pădurea e aproape
Cu liniști, cu pace, cu triluri de ape
Și nu mai adăsta lângă tristețe
Săbinuță, auzi cum îți dă viața și ție binețe!
Sensul versurilor
Piesa este o chemare către o fată numită Săbinuța, îndemnând-o să iasă din tristețe și să se bucure de frumusețea naturii. Versurile evocă o stare de melancolie și dor, dar și speranța unei vieți mai bune.