Vasile Copilu-Cheatră – Popas în Munți

Aici la Albac mă întorsei
Să-mi plec urechea la pământ
Și-aud cum bate inima strămoșilor în stei
Și cum mă-ndeamnă să le-o cânt.
Stau munții neclintiți, de cremene,
De-mi pare că amarul i-a-mpietrit
Și nu-s în lume să le semene
Alți munți de lacrime stropiți.
Par fără grai, mogniți și supărați
Și care dintre noi nu-i înțelege,
Când fură-atâtea veacuri desfrunziți, prădați,
Și răstigniți fără de lege?
De-ți pleci urechea peste colții cruzi
Și inima ți-o acordezi în rând cu toții,
Nu-i modru dragul meu să nu auzi,
De câte pătimiră-n veacuri moții.
Nu-i creangă care frunza-și mișcă,
Nici prunc nu-i, de abia născut,
Au păcurar cântând din trișcă
Să nu ne povestească de trecut.
Aud plângând în padini Sabinuțele
Și tulnicile dând de veste,
Că-s înecate-n sânge răzmeritele
Și moții putrezesc în furci pe creste.
De câte i-a fost dat să-ndure ieri,
Obrazul Detunatei a plesnit,
Că fiecare stei ca nicăieri
Cu sânge de iobag a fost stropit.
Sunt munți în Țara Moților și dacă
Sunt, e bine să luăm aminte,
Că nu sunt munți din piatră seacă
Ci-s munți, îs numai munți de oseminte.
În fiece copac e-un răstignit
Și-n orice fir de iarbă a crescut
Un trup de iobăjiță pângărit
Și-o mamă care-n chinuri l-a născut.
Acuma când m-întorc aici să scriu
Povestea celor ce-au murit pe roată
În fiecare vers, eu bine știu,
Că inima mi-aș dărui-o toată.
Nu mi-am cioplit condei de fier
Cum am făcut-o-n alte dăți,
Ci vouă munților acum vă cer
Cu pacea voastră să mă ajutați.
Să pot privi trecutul nostru azi
Așa cum fuse-n patruzeci și opt
Și cum privește soarele-n amiazi,
Cu dragoste, la holda de grâu copt.