Cu Sadoveanu ți-am sorbit poezia,
În zilele de vară, calde,
Când sărutam cu ochii glia
Ce cobora în tine să se scalde.
Duhul tău născut în inima pădurii,
Simțeam cum seva din pământul românesc, o bea
Și pe unda ta cum fug condurii,
Ce i-a pierdut Cenușăreasa mea.
Aud și-acum petalele cum plouă,
Și cum aplaudă, le-aud,
Eram atunci un prinț de rouă,
De mituri și de visuri ud.
Înveșmântați în versul tău,
Noi înșine suntem sonori,
Ca niște clopote de anasău
Ascunse dincolo de nori.
Spre matca ta de aur sui,
Cu amforele toate pline,
Cucernic la izvorul tău să pui
Amintirea ta îngenunchiată-n mine.
Sensul versurilor
Piesa evocă amintiri nostalgice legate de natură și lecturile din Sadoveanu. Vorbitorul își amintește de momentele petrecute în natură, asociindu-le cu poezia și cu o stare de visare și reverie.