Sus în Apuseni mai arde vântul
Încins de boatele lui Iancu și-a Măriei
Încins de lacrimile și de cântul
Detunatei în poalele străbunilor și a veciei.
Nu-i om acela ce-și jeleşte piatra
Din pragul amintirilor de fost
Dar nici acela care scurmă-n vatra
Străinilor un ciob de rost.
Că eu m-am rătăcit în hram de stele
E doar ca să ajung în rădăcini
Acolo unde toate câte-s bune, rele
Îs ale noastre încrustate în arini.
Mă iartă Doamne de-am trecut prin lume
Și ți-am uitat de atâtea ori făgașul;
Nu dojeni pe acel născut din mume
Că el Ți-e spusa el Ți-e nevoiașul.
Mai lasă-mi doar un cheag de răsuflare
S-adun din mine ultimul crâmpei
De iz de vatră și de cheag de sare
Ca să le las urmașilor temei.
Sensul versurilor
Piesa exprimă dorul de rădăcini și căutarea identității spirituale. Vorbitorul își cere iertare pentru momentele de rătăcire și își dorește să lase urmașilor o temelie solidă, ancorată în tradiție și valorile strămoșești.