M-am născut sub tâmpla Detunatei,
S-ador cavalul molcom cu glasu-i visător,
Piculina, din care sar învâlvorate, acutele scântei
Și fluiera lui Iancu, de când era păstor.
Îmi plac violele cu timbrul lor elegiac
Și țitera și harpa, și-ntotdeauna sper
S-aud cântând din trișcă un tarabostes dac,
Când plin mă simt de cântec, ca un ocean de cer.
Dar îmi plac și răzmerițele din trâmbiț,
Și ciocârliile svâcnind din clarinete,
Și țipătul de-alamă, drept ca niște suliți,
Și flautul de aur când face piruiete.
Eu m-am născut să cânt din zori
Lumina din viori, cu cetinile-n cor,
Că cei ce cântă sunt nemuritori
Și nici un vis nu moare-n preajma lor.
Azi cântecul ni-i azimă și cer,
Pe șantierele inimii e-un stol de simfonii,
Sunt numai humă galbenă și fier
Și-n fiecare moleculă un stup de melodii.
Sensul versurilor
Piesa este o odă adusă muzicii și instrumentelor, văzute ca surse de inspirație și emoție profundă. Cântecul celebrează puterea muzicii de a transcende realitatea și de a oferi nemurire celor care o creează.