Privesc prin tot ce simt în viitor,
Citind trecutul țării-n scoarța de copac.
Îmi cresc pe umeri aripe să zbor,
Din cer să fur azurul, în tot ceea ce fac.
Citesc trecutul țării în amfore de lut,
În amintirea celor trași pe roată.
Pentru că odată, de mult, i-a durat,
Inima care se zbătea pentru gloată
Şi s-au răsculat să-şi facă dreptate,
Dar au fost spânzurați în furci;
N-auziți inima lor în miezul de pâine cum bate?
Ca la Câmpeni, Izlaz, şi-atunci
Cu cât citesc, scormonind mai adânc la rădăcini,
Cu atât mă simt mai înrudit prin sânge şi sudoare,
Cu cei ce-nalță vaiete spre stele,
Cu cei așezați cuminte în legende şi ulcioare,
Ori au suit resemnați în statui
În semn de laudă poporului.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra trecutului zbuciumat al țării, evocând sacrificiile făcute de-a lungul istoriei. Vorbitorul se simte conectat la trecut prin suferință și lupta pentru dreptate, onorând memoria celor care s-au jertfit pentru popor.